Hantavirusul a revenit în atenția publicului în 2026, pe fondul unui focar raportat la nivel
internațional. Dincolo de titluri, este util ca informația să fie corect contextualizată: ce reprezintă
acest agent patogen, cum ajunge la om, ce forme clinice produce și, mai ales, ce măsuri de
prevenție sunt cu adevărat eficiente. Articolul de față oferă o privire de ansamblu echilibrată,
bazată pe datele actuale de sănătate publică.
Ce este hantavirusul
Termenul „hantavirus" desemnează un grup de viruși al căror rezervor natural îl constituie
rozătoarele — în special șoareci, șobolani și volbi. Spre deosebire de virusurile respiratorii cu
transmitere interumană facilă, hantavirusurile nu se răspândesc, în mod obișnuit, de la o
persoană la alta. Sursa infecției este animalul: virusul este eliminat prin urina, materiile fecale și
saliva rozătoarelor infectate.
Calea principală de transmitere la om este inhalatorie. Atunci când excrementele uscate sunt
perturbate mecanic — prin măturare, scuturare sau ridicarea prafului — particulele virale devin
aerosolizate și pot fi inhalate. Acest mecanism explică de ce majoritatea cazurilor sunt asociate
cu spații închise, slab ventilate și nelocuite o perioadă: cabane, magazii, poduri, depozite și
subsoluri.
Forme clinice: HPS și HFRS
Manifestarea bolii depinde în mare măsură de tulpina virală și de distribuția geografică.
În Americi predomină sindromul pulmonar produs de hantavirus (HPS), în care sunt afectate
cu precădere plămânii. Tabloul debutează nespecific, asemănător unei viroze, și poate evolua
rapid către insuficiență respiratorie.
În Europa și Asia este mai frecvent sindromul renal cu febră hemoragică (HFRS), cu afectare
renală predominantă. Formele europene tind să fie, în general, mai ușoare decât cele
pulmonare din emisfera vestică, dar necesită aceeași vigilență diagnostică. Pentru cititorii din
România, această distincție geografică este relevantă: riscul regional se înscrie preponderent în
spectrul HFRS.Manifestări clinice
În faza inițială, infecția poate fi confundată cu o gripă. Simptomele apar, de regulă, la 1–8
săptămâni de la expunere, cel mai frecvent în intervalul 2–4 săptămâni, și includ:
●
febră;
●
cefalee;
●
mialgii, în special la nivelul coapselor, șoldurilor și spatelui;
●
fatigabilitate marcată;
●
ocazional, greață, vărsături și dureri abdominale.
Semnul de alarmă major, caracteristic formei pulmonare, este instalarea bruscă a dificultăților
de respirație, care impune prezentarea de urgență la medic. Un element esențial pentru
diagnostic îl reprezintă istoricul de expunere: pacientul care prezintă aceste simptome și care a
frecventat recent spații cu prezență de rozătoare trebuie să comunice explicit această informație
personalului medical, întrucât poate orienta decisiv diagnosticul.
Gradul de risc
Hantavirusul rămâne o afecțiune rară. Severitatea variază însă semnificativ în funcție de forma
clinică: în cazurile de sindrom pulmonar cu manifestări respiratorii severe, rata de letalitate este
estimată la aproximativ 38%.
Nu există, în prezent, un tratament antiviral specific. Prognosticul depinde în mod determinant
de inițierea precoce a îngrijirilor de susținere — oxigenoterapie, monitorizare și suport al
funcțiilor vitale. În formele critice, tehnici precum oxigenarea extracorporeală (ECMO) pot
ameliora substanțial supraviețuirea, cu condiția aplicării lor în timp util. Prin urmare, întârzierea
prezentării la medic constituie principalul factor agravant.
Contextul anului 2026
În luna mai 2026, Organizația Mondială a Sănătății a fost notificată cu privire la un focar survenit
la bordul unei nave de croazieră, confirmat ca fiind produs de virusul Andes. Această tulpină
prezintă o particularitate importantă: este singurul hantavirus pentru care a fost documentată
transmiterea interumană. Chiar și în acest caz, transmiterea de la om la om este rară și
presupune, de regulă, contact apropiat și prelungit cu o persoană infectată. Pentru marea
majoritate a hantavirusurilor, omul nu reprezintă o sursă de contagiune secundară.
Măsuri de prevenție
Prevenția hantavirusului se suprapune, în esență, cu controlul populațiilor de rozătoare și cu
manipularea corectă a zonelor potențial contaminate:
● evitarea măturării și aspirării uscate în spațiile cu urme de rozătoare; se recomandă
umezirea prealabilă cu soluție dezinfectantă, timp de contact adecvat, apoi
îndepărtarea prin ștergere;
● ventilarea spațiilor închise nefolosite înainte de utilizare;
● utilizarea mănușilor și a măștii la curățarea zonelor contaminate;
● etanșarea punctelor de acces ale rozătoarelor;
● depozitarea corespunzătoare a alimentelor și a deșeurilor;
● în cazul infestărilor reale, apelarea la servicii profesionale de deratizare, astfel încât
eliminarea rozătoarelor să fie realizată fără aerosolizarea materialului contaminat.
Când este necesar consultul medical
Asocierea dintre febră și dificultăți respiratorii, survenită după expunerea la rozătoare sau la
spații cu acumulări de praf, impune prezentarea promptă la medic, cu menționarea expunerii. În
managementul hantavirusului, intervalul până la inițierea îngrijirilor influențează direct
prognosticul.
Întrebări frecvente
Hantavirusul se transmite de la om la om? În mod obișnuit, nu. Singura excepție
documentată este virusul Andes, în condiții de contact apropiat și prelungit.
Animalele de companie pot transmite hantavirusul? Nu în mod direct. Câinii și pisicile nu
sunt rezervor, însă pot aduce rozătoare moarte în spațiul locuit.
Există vaccin disponibil? Pentru tulpinile care circulă în Europa și în Americi nu există, în
prezent, un vaccin disponibil pe scară largă. Prevenția se bazează pe controlul rozătoarelor.
În cât timp apar simptomele după expunere? De regulă, la 1–8 săptămâni, cel mai frecvent
în intervalul 2–4 săptămâni.
