Sindromul hipersexualității, cunoscut și sub denumirile de comportament sexual compulsiv sau dependență sexuală, este definit printr-o preocupare disfuncțională și excesivă față de fanteziile sexuale, însoțită frecvent de aventuri pasagere, obsesie pentru pornografie și masturbare compulsivă. În limbaj popular, această tulburare mai este numită satirism în cazul bărbaților și nimfomanie în cazul femeilor.
Persoanele afectate se confruntă cu inhibiții sexuale reduse și sunt atât de copleșite de această obsesie încât calitatea vieții lor personale, sociale și profesionale are de suferit în mod semnificativ.
Cauze
În prezent, sindromul hipersexualității nu este inclus ca diagnostic distinct în Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Psihice (DSM). Cu toate acestea, el figurează în Clasificarea Internațională a Maladiilor (CIM) sub denumirea de activitate sexuală excesivă, fiind clasificat drept o disfuncție sexuală care nu este provocată de o boală organică.
Asociația Psihiatrică Americană a refuzat clasificarea dependenței sexuale ca boală psihică de sine stătătoare, însă hipersexualitatea poate fi declanșată sau întreținută de:
Afecțiuni medicale sau neurologice: Modificări biochimice și fiziologice asociate demenței sau traumatismele la nivelul lobului frontal (care reglează libidoul) pot crește riscul unui comportament anormal din punct de vedere sexual și social. Aceeași consecință poate apărea și în urma unei intervenții chirurgicale de lobectomie temporală unifacială.
Tulburări mintale: Condiții precum tulburarea de personalitate borderline pot degenera în hipersexualitate.
Consumul de substanțe: Abuzul de alcool și droguri poate reduce drastic inhibițiile sociale și sexuale.
Factori psiho-emoționali: Istoricul de abuzuri, traume din trecut sau tulburări de atașament.
Simptome
Conform criteriilor stabilite de Asociația Psihiatrică Americană, dependența sexuală nu poate fi diagnosticată înainte de vârsta de 18 ani.
Un pacient poate suferi de sindromul hipersexualității dacă prezintă fantezii sexuale recurente și intense, dorințe copleșitoare și comportamente disfuncționale pe o perioadă mai mare de 6 luni, manifestate prin:
Alocarea unui timp excesiv pentru fantezii, planificarea și implicarea în activități sexuale;
Utilizarea sexului ca mecanism de răspuns la stări de spirit disforice (anxietate, depresie, iritabilitate) sau pentru a face față unor evenimente stresante;
Eșecul repetat al eforturilor de a reduce sau controla aceste fantezii și comportamente;
Implicarea în practici sexuale riscante, ignorând pericolul de rănire proprie sau a celor din jur;
Impact negativ major asupra vieții de zi cu zi, a relațiilor personale și a performanței profesionale.
Consecințele directe: Relații interumane deteriorate, probleme de sănătate fizică și emoțională, dificultăți la locul de muncă sau chiar probleme de natură legală.
Mecanismul dependenței: Dependența sexuală este de tip procesual (similară dependenței de jocuri de noroc sau bulimiei). Bolnavii devin dependenți de „extazul neurochimic și disociativ” produs de propriile fantezii și ritualuri, petrecând adesea mai mult timp pregătind escapadele decât efectiv făcând sex.
Diagnostic
Specialiștii privesc adesea dependența sexuală ca pe o încercare adaptativă de reglare emoțională în fața stresului. În procesul de diagnostic, medicii urmăresc să excludă alte afecțiuni sau cauze, precum abuzul de substanțe sau boli mintale distincte (tulburarea bipolară, tulburarea obsesiv-compulsivă).
Adesea, un pacient poate suferi în paralel de o boală mintală și de sindrom hipersexual, caz în care fiecare tulburare necesită un plan de tratament separat.
Tratament
Deși nu există încă un protocol standardizat unic, specialiștii recomandă o abordare multidisciplinară complexă, care include:
Tratament medicamentos: Administrarea de antidepresive (în special inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei - ISRS), care pot contribui la inhibarea apetitului sexual exagerat.
Psihoterapie cognitiv-comportamentală (CBT): Dovedită inițial în tratarea dependențelor de substanțe, ajută la modificarea stilului de viață și la deprinderea unor tehnici eficiente de oprire a impulsurilor și a stimulilor declanșatori.
Terapii de susținere: Terapia individuală, terapia de cuplu, terapia de grup și interviul motivațional (terapia de creștere motivațională) s-au dovedit extrem de eficiente în recăpătarea controlului asupra comportamentului compulsiv.
